Istorie si masonerie ( Originea masoneriei )

Ce este Francmasoneria?[1]

„Francmasoneria este o societate secretă, răspândită azi în lumea întreagă, pretinzând a avea un scop filosofic şi umanitarist”. Nu vom începe prin a da o definiţie completă a Francmasoneriei, ci vom arăta pe rând originile, organizaţia şi diferitele ei aspecte, rezumându-le la sfârşit într-o definiţie.

Francmasoneria este o organizaţie secretă, o perfidă conspiraţie mondială cu scopuri malefice ascunse (singura organizaţie politică ce foloseşte în rău energiile naturii, prin ritualuri de magie neagră şi prin invocarea forţei Satanei), care urmăreşte să stăpânească într-un mod tiranic oamenii acestei planete (consideraţi simple animale cu faţă umană), prin instaurarea până la sfârşitul secolului a unei aşa zise Noi Ordini Mondiale, în realitate noul haos al Satanei. Francmasoneria este de fapt condusă din umbră de mişcarea Sionistă prin intermediul aşa-zisului Guvern ultrasecret "invizibil" al Terrei numit şi Majestic 12 şi prin Marea Lojă Mamă şi Consiliul Suprem (formate numai din membri sionişti) B'NAI B'RITH. Mişcarea sionistă este formată din magnaţi evrei, adevăraţii bogătaşi ai Pământului, care controlează la ora actuală într-un mod diabolic finanţele şi aurul lumii. Membrii mişcării Sioniste utilizează tehnici subtile de magie neagră, se închină Satanei şi cu o inteligenţă diabolică stabilesc ierarhii ale răului între state şi puteri militare, organizează blocade economice şi de orice alt tip asupra ţărilor care îşi apără independenţa ameninţată, adesea ocupă teritorii şi ţări, creează conflicte interetnice în urma cărora fărâmiţează ţări (vezi tragedia din Iugoslavia pe care vor să o realizeze şi în România prin conflicte interetnice şi interreligioase în Transilvania, să nu uităm evenimentele din martie 1990 de la Târgu-Mureş); francmasonii folosesc metode foarte perverse: şantaj economic, politic, militar, informaţional, manipularea unor întregi naţiuni prin metode clasice (propagandă deschisă, corupţie, şantaj şi prin tehnici de război psihologic: intoxicarea cu informaţii false, pervertirea conştiinţelor omeneşti, dirijarea intereselor unor naţiuni şi popoare în direcţii contrare intereselor proprii, semănarea urii şi dezbinării între cetăţenii aceleiaşi naţiuni sau între popoare diferite). Pentru a realiza acest plan diabolic, mişcarea Sionistă a elaborat în 1897 la Congresul masonic mondial din Elveţia, 24 de procese verbale cunoscute sub numele de "Protocoalele înţelepţilor Sionului". Deşi francmasonii susţin în mod pervers că aceste protocoale sunt false şi au fost făcute de cei care vor să denigreze francmasoneria, totuşi este evident pentru orice om inteligent că ele sunt reale pentru simplul motiv că tot haosul actual al omenirii confirmă în mod izbitor în cele mai mici amănunte ideile Protocoalelor, care constituie chiar planul fundamental de acţiune al Francmasoneriei, elaborat cu o inteligenţă

diabolică de "înţelepţii Sionului" în aceste 24 de protocoale încă din 1897. Este evident că nu este vorba de o simplă coincidenţă şi că aceste protocoale stau la baza acţiunilor mişcării Sioniste care conduce şi coordonează în realitate toate lojile masonice şi reprezintă de fapt ce vrea să spună sloganul masonic "Prin haos la ordine".[2]

---

[1] Dr. N.C. Paulescu, Ce este Francmasoneria?, Buletinul Anti-Iudeo-Musonic, 1930, p. 67-71.

[2] Ibidem, pag. 19.

Începuturile Francmasoneriei

Începuturile Francmasoneriei formează un subiect de interminabile discuţii. În forma de astăzi ea există din 1717, când 4 loji engleze s-au întrunit la Londra şi au format Marea Lojă a Angliei.

La 1723 Andersen întocmi Constituţiunile acestei organizaţii pe baza Constituţiei mai vechi a lojilor de zidari din Anglia. (Aceste loji de zidari rămăseseră cu timpul numai cu numele de zidari, în ele intrau orice fel de oameni.) Constituţiunile lui Andersen sunt legea fundamentală a Francmasoneriei.[1]

2. Organizaţia Francmasoneriei

Membrii Francmasoneriei sunt împărţiţi în grade oculte. Membrii dintr-un grad nu ştiu nici cine face parte dintr-un grad superior, nici cine face parte din acelaşi grad cu ei. Ştiu numai cine face parte din gradele inferioare. Din punct de vedere al numărului gradelor, precum şi al altor caracteristici rituale, Francmasoneria se împarte în diferite rituri.

Astfel există Francmasonerie ioanită sau albastră. Membrii acesteia sunt împărţiţi numai în trei grade: ucenic, calfă şi maestru. Apoi este ritul scoţian sau roşu şi cuprinde aşa zisele grade înalte, 30 la număr, iar şi mai sus de acestea sunt gradele invizibile. De obicei însă Francmasoneria ioanită nu există decât ca treaptă inferioară, supusă celei scoţiene. Gradele înalte şi cele invizibile sunt cele care conduc din umbră toată vasta organizaţie a Francmasoneriei, în mod unitar, pe tot globul pământesc. În vârful piramidei stă Patriarhul, sau Împăratul neîncoronat al lumii.

Ridicarea într-un grad nu se face prin alegerea de jos, ci prin selecţie de sus; cei din gradele superioare ridică pe cine vor dintr-un grad inferior la un grad superior. Intrarea în orice grad se face printr-un jurământ înfricoşător şi printr-o iniţiere. Prin jurământ, cel ce intră în gradul nou se obligă să păstreze secretul faţă de tot ce va vedea şi va cunoaşte în acest grad. Prin iniţiere i se comunică taine din învăţătura şi misiunea Francmasoneriei, necunoscută de gradele inferioare. Secretele comunicate gradelor inferioare sunt anodine, dar cele comunicate gradelor superioare sunt grozave. Iată jurământul prestat de ucenicul Francmasoneriei ioanite: „Jur înaintea Marelui Arhitect al pământului că nu voi descoperi nimic, nici prin semne, gesturi sau altceva ce poate descoperi şi indica ceva ce nu trebuie descoperit. În caz de călcare a jurământului primesc să mi se taie beregata, să mi se scoată ochii, să mi se găurească pieptul, să mi se smulgă inima, să mi se scoată măruntaiele din trup, să se ardă, să se prefacă în cenuşă şi să se arunce în fundul mării sau să se împrăştie în cele patru vânturi pe faţa pământului”.[2]

Alături de această organizaţie, ocultă chiar pentru membri, există una administrativă, secretă pentru profani. Francmasoneria lucrează în ateliere. Atelierele în care lucrează primele grade se numesc loji simbolice, formate fiecare din vreo 50 de persoane. Atelierele gradelor superioare au alte numiri. În fruntea fiecărei loji se află un venerabil cu rol de preşedinte ajutat de mai mulţi demnitari. Toţi sunt aleşi pe un an de către membrii lojei[3].

---

[1] Constituţiile francmasonilor. Anderson - 1723. Bucureşti, Editura Nestor, 2006, pag. 11.

[2] Ibidem, pag. 14.

[3] Leon de Poncins, La dictature de Puissances Occultes: La F.M., Paris, 1934, pag. 5.

Francmasoneria şi evreii

Evreii au un rol preponderent, chiar dominant în Francmasonerie. Toate gradele înalte şi invizibile au fost create şi sunt ocupate de ei. Bauer, Pirlet, Caillard, Lacorne, Morin, Francken, Moise Cohen, Isaac Long, întemeietorii Francmasoneriei gradelor superioare din Franţa şi America au fost toţi evrei. În Ungaria majoritatea Francmasonilor erau evrei, iar conducerea era aproape exclusiv în mâna lor. „Biserica israelită e aliatul nostru firesc, ea ne sprijină şi o mulţime de iudei sunt în rândurile noastre”.[1] În Germania lojile dependente de Marea Lojă din Hamburg erau la fel ocupate de o mare majoritate de evrei. În Turcia conducătorii Francmasoneriei erau pe la 1909, evrei. Tot aşa în Italia, şeful Francmasoneriei era faimosul evreu Ernesto Nathan, care a ajuns primar al Romei.

Francmasoneria franceză a fost condusă în trecut de evreii Cremieux şi Gambetta. În Anglia, dintre cei vreo 300.000 Francmasoni, peste 43.000 sunt evrei.

Masoneria nu este numai o simplă reuniune filantropică sau şcoală filosofică, ci alcătuieşte un sistem mistagogic, care reaminteşte de vechile religii sau culte misteriaco-păgâne, din care îşi trage obârşia, alcătuind o urmare şi o reînviere a lor... Raportul acesta al masoneriei cu religiile misteriace se vede de altfel şi din cele ce au loc şi se săvârşesc în timpul iniţierilor. Căci, după cum în cele ce au loc în misterele idolatre vechi se relua drama luptelor şi a morţii zeului misteriac şi prin reluarea aceasta mimică a dramei acesteia, cel ce se iniţia murea dimpreună cu patronul religiei misteriace – care întotdeauna era o persoană mitică simbolizând soarele sau natura, care murea iarna şi reînvia primăvara - , tot aşa şi în iniţierea celui de al treilea grad al Francmasoneriei. Într-adevăr treapta aceasta a iniţierii alcătuieşte o expunere dramatică a morţii protectorului masoneriei, Hiram, şi un fel de reluare dramatică a morţii acestuia în care, cel ce urmează a fi iniţiat suferă dimpreună cu el, fiind rănit în aceleaşi organe şi în aceleaşi locuri ale corpului ca şi Hiram... Astfel Francmasoneria, în chip clar, este o religie misteriacă cu totul diferită, separată şi străină de religia creştină... Masoneria are slujbe religioase proprii, ca ceremonia învierii în chip de lup, sau botezul masonic, ceremonia recunoaşterii căsătoriei sau căsătoria francmasonă, parastasul francmasonic, inaugurarea templului masonic etc.”[2]

---

[1] Revista Francmasonilor din Ungaria, Acacia, 1908, nr. 62.

[2] Oswald Wirth, Francmasoneria pe înţelesul adepţilor săi. Bucureşti, Editura RAO, 2005.

Francmasoneria şi creştinismul

Francmasoneria se prezintă aşadar ca o quasi-religie cu zeul ei propriu: Hiram. În realitate ea nu admite o fiinţă personală la conducerea lumii, precum nu admite un principiu personal în oameni. Ea preconizează un panteism naturalist: Hiram simbolizează forţa universală care îşi ia temporal măşti individuale, prezentându-se sub formă de persoane trecătoare. „Masonul ştie că personalitatea sa nu e nimic şi se dezinteresează de ea. El urcă până la principiul interior al iniţiativei, pe care-l bănuieşte, fără a-l putea cunoaşte exact, Dumnezeu necunoscut în realitatea sa misterioasă: acesta e eul transcendent, identic poate în toate existenţele cari cugetă”. Aşa zisele persoane omeneşti sunt rolurile pe care le joacă trecător unul şi acelaşi actor.

„Un actor misterios deţine rolul personalităţii noastre. Cine este artistul care nu se arată în scenă, ci rămâne travestit şi mascat?... E o energie consacrată Marei Opere, forţă indestructibilă ca orice altă forţă. Această energie este independentă de instrumentul prin care se manifestă printre noi. Ea se transformă fără a se stinge... Cine lucrează deci în noi, dacă nu forţa care animă pe predecesorii noştri? Hiram, care învie, este o realitate. Să ştim să medităm şi să înţelegem. Că indivizii dispar, puţin importă, dacă energia care lucra în ei subzistă. Să ne dezinteresăm deci de o nemurire pe care ne-am reprezentat-o ca individuală. Personalitatea noastră se va stinge şi dacă mai târziu evocatorii noştri şi-ar închipui că intră în relaţie cu noi, ei n-ar constitui o fantomă decât adunând noţiunile ce şi le-ar putea face despre noi”.[1]

„Individul este produsul tranzitoriu şi repetat al unei cauze permanent constructive. În ce priveşte pe Marele Arhitect al Universului, trebuie să notăm că această expresie nu intenţionează să impună o credinţă. Să ne păzim deci a ceda acelei leni a spiritului care confundă pe Marele Arhitect al iniţierilor cu Dumnezeul credincioşilor”.

Francmasoneria este raţionalistă. Ea îndeamnă pe membrii săi să supună totul cugetării raţionale ca filtru suprem pentru tot ce au să admită. Iată ce zice un alt francmason: „Nici forţa statului, nici cerinţa nu sunt eterne... Atunci ce poate regenera poporul căzut în dezordine? Nimic altceva decât stăpânirea măsurată a raţiunii... Idealul F. M. constă în a construi pe nesimţite o republică universală şi democrată a cărei regină va fi raţiunea, iar consiliul suprem, adunarea înţelepţilor. În virtutea principiului care a prezidat la naşterea Francmasoneriei, ea va putea, bazându-se nu pe voia unui Dumnezeu inaccesibil, ci pe imperativele Raţiunii, să dea o viaţă moralei creştine”[2]

Din acestea rezultă şi raportul francmasoneriei faţă de creştinism. Mai putem aduce câteva citate pentru a arăta atitudinea directă a F. M. faţă de creştinism. Tot autorul din care am citat mai sus declară: „Mai vedeţi mântuirea oamenilor într-o renaştere religioasă? O! visul imposibil! Boltele sanctuarelor ale căror ruine voiţi să le reparaţi, nu vor mai vedea niciodată decât un ecou slab al rugăciunilor de odinioară. Nu mai există Dumnezeu pentru a mai învia morţii şi Acela (Hristos) ale cărui accente magice deschideau mormintele, nu mai poate spera că un miracol asemănător va opri coborârea lui lentă în groapa uitării. Mai mult ca totdeauna o credinţă laică se substituie unei credinţe supranaturale”. Fr. Osw. Wirth în lucrarea citată compară pe Hiram cu Hristos, ambele nume exprimând doar acelaşi simbol al trecerii energiei cosmice dintr-o persoană ce dispare definitiv în alta ce apare (moartea şi învierea lui Hiram). E acelaşi mit, doar numele e altul. O libertate a voinţei nu admite F. M. Totul în lume, chiar şi viaţa sufletească, decurge după o lege necesară neschimbabilă. „Simbolismul masonic împinge mai departe analogia sugerând că microcosmul sau lumea mică, se construieşte ca şi macrocosmul, lumea mare”.

Dar Francmasoneria nu reprezintă o concepţie statistică, ci se mulţumeşte să existe şi ea alături de creştinism. Francmasoneria e prin excelenţă dinamică. Ceea ce cere mai mult adepţilor e acţiunea, reclădirea lumii, conform princi-piilor ei. Astfel F. M. Luptă cu îndârjire să elimine din omenire concepţia opusă ei, creştinismul, şi instituţia care-l susţine, Biserica. Devizele ei sunt: Separarea Bisericii de Stat, şcoala laică, căsătoria civilă, difuzarea principiilor anticreştine în masele largi. În unele state cum sunt Franţa, Spania , Rusia , devizele acestea au fost realizate. În alte ţări se merge cu paşi repezi spre această stare. Biserica stă în faţa ofensivei puternice a unui duşman necruţător.

---

[1] Studiu asupra francmasoneriei. Întocmit de Î.P.S. Mitropolit Dr. Nicolae al Ardealului şi votat de Sfântul Sinod în şedinţa sa de la 11 Martie 1937.

[2] Ibidem, pag. 13.

Scopul Francmasoneriei.

Francmasoneria îşi ţine ultimele ei scopuri în secret. Dar fără voia ei se strevăd adeseori aceste scopuri, din mărturisiri masonice mai mult sau mai puţin învăluite. Regulat, francmasoneria spune că scopul ei este cercetarea adevărului şi acţiunea caritativă.

Dar de o acţiune caritativă francmasonică nu s-a împie-dicat nimeni până acum. Şi apoi de ce ar fi lipsă de o asociaţie clandestină şi de secrete, pentru desfăşurarea unei acţiuni caritative?

În realitate când masonii explică mai larg sensul acţiunii lor caritative, vezi că e vorba de o fericire a lumii prin scăparea de ideile ei de acum, prin aşezarea ei pe temeliile principiilor raţionaliste masone. „Binefacerea pentru mason nu se confundă cu ceea ce s-a convenit să se numească caritate. Cedarea câtorva bucăţi de pâine, din prisos, nu-l achită de datoria sfântă ce o contractează iniţiatul faţă de umanitate. A face bine comportă un întreg program de viaţă”. Într-o formă eufemistă, Fr. Osw. Wirth , arată aşadar că nu caritatea este scopul Francmasoneriei.[1]

Iar cercetarea adevărului de care vorbeşte F.M. trebuie înţeleasă ca o lansare a tuturor ideilor de destrămare a Statului şi a Societăţii. Toate ideile de extremă stângă ale comunismului au fost pregătite în Loji şi aplicate de francmasoni. La fel, toate ideile anticreştine, de totală emancipare a instinctelor omeneşti inferioare de sub prestigiul virtuţilor creştine. De la Marx până la Lenin şi Trotzki, toţi şefii mai de seamă ai comunismului au fost evrei şi francmasoni, sau cel puţin francmasoni.

Ziarul francmason Latomia scrie (Iulie 1849, p. 237): „Nu putem decât să salutăm socialismul ca pe un excelent aliat al F. M. în munca de înnobilare a omenirii, în străduinţa de a promova binele omenirii. Socialismul şi masoneria împreună cu comunismul au ţâşnit din acelaşi izvor” .

Scopul Francmasoneriei stă în legătură cu soarta întregii omeniri. F.M. luptă pentru o anumită direcţionare, pentru o anumită ţintă a întregii vieţi omeneşti colective şi individuale. Care este acest scop? Dintr-o mulţime de mărturisiri masonice şi din descifrarea sensului ce se desprinde din toată activitatea de până acum a F.M., rezultă că acest scop este: întemeierea unei republici mondiale, condusă de francmasoni, adică de evrei. O republică cu desăvârşire laică, cu o omenire îndobitocită de mizerie şi de patimile inferioare dezlănţuite.

Iată ce spune acelaşi Fr. Osw. Wirth, în manualul maestrului: „Să avem curajul să ne zicem religioşi şi să ne afirmăm apostoli ai unei religiuni mai sfinte decât toate celelalte. Să propagăm Religia Republicii, care va forma inima cetăţenilor şi va cultiva virtuţile republicane”.[2] Tema întemeierii republicii mondiale sub stăpânirea Francmasoneriei a format obiectul Congresului mondial al F.M., din 1900, ţinut la Paris.

Când vorbesc metaforic, francmasonii se prezintă ca zidarii care au să rezidească, sub conducerea lui Hiram, templul lui Solomon din Ierusalim. Aceasta înseamnă, fără metafore, restabilirea dominaţiei lui Israil asupra lumii întregi.

Numai din tendinţa F.M., după republica laică, internaţională şi extrem de democratică se explică de ce toate revoluţiile de la cea din 1789 încoace, toate loviturile date creştinismului, principiului monarhic şi naţional, principiului autorităţii, sunt opera francmasonilor. Din aceste motive, toate statele care recunosc valoarea principiului naţional şi a factorului creştin au desfiinţat Francmasoneria. Aşa a făcut şi Italia prin Mussolini în 1925, şi Germania prin Hitler. În Ungaria a fost desfiinţată după prăbuşirea comunismului lui Bela Kuhn, dovedindu-se că acest comunism a fost creaţia lojilor .

---

[1] Oswald Wirth, Francmasoneria pe înţelesul adepţilor săi. Bucureşti, Editura RAO, 2005, pag. 60.

[2] Ibidem, pag. 66.

Şapte Simboluri Masonice[1]

Un simbol reprezintă simplificarea unui concept, a unei idei etc. într-o formă grafică acceptată general ca un reprezentant al ideii respective. Spre exemplu, recunoaştem crucea ca simbol al creştinătăţii, simbolul “+” ca simbol al adunării în matematica iar simbolul “$” - moneda Statelor Unite. Ce se intampla totusi atunci cand reprezentarea general valabilă este una greşită? Ce se întâmplă atunci când simbolurile cărora le atribuim un anumit înţeles reprezintă mai mult decât ne imaginăm?

Exista 7 astfel de simboluri în acest articol:

1. Crucea întoarsă

2. Svastica

3. Steaua lui David

4. Pentagrama

5. Simbolul infinitului

6. Inima

7. Caduceul

---

[1] Ferre Jean, Dictionar de simboluri masonice, Editura: Paralela 45, anul 2005.

Figura 1

Simbolul din figura 1.1 este văzut în genere ca un simbol satanic, probabil datorită negaţiei martiriatului lui Hristos. Media şi legendele moderne legate de apocalipsa şi conspiraţii satanice intreţin înţelegerea incorectă (sau poate doar incompletă) a simbolului.

În fapt, reprezentările din figurile 1.1 si 1.2 sunt numite de cunoscători “Crucea Sfântului Petru”. Se spune despre Sfântul Petru, unul dintre cei 12 apostoli ai lui Iisus, că a refuzat sa fie crucificat asemeni lui Iisus, din umilinţă. Ca rezultat, sfântul a fost martirizat invers.

Figura 1.3 reprezintă “Crucea Lorraine”, un simbol apropiat de crucea întoarsă prin compozitia grafică. Originea este diferită: folosită iniţial de Ducele de Lorraine (de unde şi numele), a fost adoptată de alchimişti în perioada Renaşterii ca simbol al pamântului şi al sufletului materiei. În 1940 simbolul Crucii Lorraine a fost folosit de Amiralul d’Argenlieu, ca simbol al rezistenţei Franceze, simbol opus svasticii naziste.

De departe unul dintre cele mai controversate şi prost înţelese simboluri in cultura europeană recentă, svastica este un simbol ce traversează culturile întregului pământ. De la mozaicurile romane, la vasele Greciei Antice, la templele hinduse, picturile budiste, cultura nativilor Nord Americani, svastica este vazută ca un simbol religios. Numele “Svastica” provine din sanscrita unde “su” inseamnă “bun” iar “vasti” insemnă viaţă. Traducerea aproximativă ar fi “Viaţă bună”. Figurile 2.1 si 2.2 sunt reprezentări ale simbolului hindus Manji, reprezentând legătura universului cu pământul şi a binelui cu răul , toate aflate într-un echilibru dinamic, dat de terminaţiile crucii solare.

Figura 2.3 : civilizatiile precreştine din Europa vedeau Svastica drept un simbol solar, al fertilităţii şi puterii. Grafismul din figura 2.3 este reprezentarea “crucii tunetului”, marca zeului tunetului Perkons. Figura 2.4 este o svastică decorativă. Un simbol mai nou, derivat din svastica nazistă este simbolul neonazist din figura 2.6. Acest simbol este format din 3 cifre 7, ce formează împreună “777″, simbol al biruinţei asupra anticristului. Figura 2.5 a fost marca sectei Raelitilor pana in 1991. Grafismul descrie o galaxie ce se învârte într-o Hexagramă. Simbolul a fost considerat nepotrivit şi a fost redesenat în 1991. De mentionat este că secta raeliţilor nu are nici o legatură cu mişcarea neonazistă.

Steaua lui David sau “Magen David” în ebraică, este o hexagramă ce apare ca simbol în perioada 800-600 î.Hr. Simbolul este recunoscut ca marcă a iudaismului şi imagine a Israelului. Hexagrama este compusă din alăturarea a 2 triunghiuri, orientate în sus, respectiv în jos. Cele 2 triunghiuri au fost folosite în evul mediu de către alchimişti pentru a simboliza apa respectiv focul. Ce altceva simbolizează cele două triunghiuri? uniunea între femeie şi bărbat, echilibrul între bine şi rău, relaţia dumnezeu - om şi în acelaşi timp, în Kabala - perfecţiunea, “Sefirah Tifaret”. În antichitate simbolul hexagramei a fost cunoscut ca semn al imperiului ebraic. Odată cu cucerirea acestuia şi împrăştierea poporului evreu, a început să se răspândească şi simbolul. “Sigiliul lui Solomon”, cum mai este cunoscută steaua în lumea arabă şi în practicile oculte, este simbolizată, contrar aparenţelor, prin litera 7, formată prin adunarea celor 6 colţuri cu centrul hexagramei.

Figura 3.1 reprezintă simbolul poporului evreu, adoptat în 1948 alături de culoarea albastră. Figura 3.2 este un simbol Rasta, apărut în această religie prin practicile şi credinţele zioniste. Figura 3.3 este denumită Hexagrama Unicursală, numele fiind dat de posibilitatea de a desena acest simbol fară întrerupere. Este un simbol creat de Aleister Crowley, ocultist, francmason şi scriitor. Simbolul este purtat de adepţii mişcării religioase Thelema. Figurile 3.4, 3.5 şi 3.6 sunt în ordine: Steaua Mesianică (imagine folosită de primele mişcări creştine), Hexagrama Raeliţilor (descrisa la punctul II) şi Sigiliul Mesianic (compus din simbolul mesianic al peştelui, folosit de primii creştini pentru a-şi declara apartenenţa la creştinătate, steaua lui David şi Menorah, unul dintre cele mai vechi simboluri religioase iudaice). Pe ultimul rând găsim Shatkona, în figura 3.7, o imagine hindusă folosită pentru a simboliza creaţia şi legătura între bărbat şi femeie, apă şi foc. Cea mai interesantă reprezentare a hexagramei o găsim în figura 3.8, alăturarea între un echer şi un compas, unul dintre cele mai cunoscute simboluri masonice. Alăturarea simbolizează creaţia divină şi înţelegerea de către umanitate a importanţei creaţiei. De multe ori simbolul este prezentat având litera “G” (God) în centru. Dacă veţi cerceta veţi descoperi că hexagrama însăşi este des folosită în simbolistica masonică.

Pentagrama - un simbol transcultural, ce se poate găsi în cultura hindusă, greacă, romană, babiloniană etc. În ultimul secol însă a fost legat de trei mari concepte cultural - religioase: Satanismul, mişcarea Wicca şi Francmasoneria. De notat este că în general pentagrama reprezintă în multe culturi cele 4 elemente (pămant, foc, apă, aer) plus ceea ce este numit “suflet”. Alăturarea acestor 5 elemente dă naştere luminii, ordinii în univers. În genere pictograma satanică este reprezentată asemeni figurilor 4.1, cu un colţ îndreptat în jos iar in interiorul stelei - Capra Sabatică, greşit asemanată zeitaţii oculte Baphomet. Uneori simbolul este reprezentat înconjurat de 2 cercuri şi numere pitagoreice. Un amănunt important este că steaua satanică nu este o negare a pentagramei Wicca iar diferenţierea orientării colţurilor (sus sau jos) este o diferenţiere modernă, aceasta neexistand până în secolul 19. Pictograma Wicca este încadrată într-un cerc de obicei, imaginea fiind un simbol al credinţei adepţilor. Totuşi, tinerii adepţi ce se tem de răspunsul social negativ pe care l-ar putea avea convingerea lor religioasă poartă obiecte ce reprezintă pentagrame stilizate asemeni celor din figura 4.2. Pentagrama este de asemenea un puternic simbol în Masonerie unde este folosită atat cu un colţ orientat în sus cât şi cu el în jos în cazul simbolului “Steaua Estului”, simbol al Grupurilor Masonice Feminine (figura 4.3).

Simbolul infinitului (5.1) a fost descoperit în anul 1655 de către matematicianul John Wallis şi a fost botezat 40 de ani mai târziu de către Bernoulli “lemniscus”, ceea ce în latină înseamnă “funda”. Partea interesantă vine atunci cand privim simbolul din figura 5.2, simbolul alchimist pentru sulf, echivalentul în alchimie al sufletului uman. Totuşi, odată cu acapararea simbolului de catre biserica satanica lui Anton La Vey, simbolul este mai des vazut drept “Crucea Pontificală a lui Satan’.

VI. SIMBOLUL INIMII

Un simbol vechi, de asemenea transcultural, asociat mai degrabă judecăţii şi sentimentelor decât organului ca atare, simbolul inimii datează dinaintea epocii de gheaţă şi reprezintă un semn al apropierii, afecţiunii şi iubirii. Totuşi, este de notat înţelesul hazliu pe care simbolul îl are în Suedia, unde este asociat toaletelor şi defecării. Nu trimiteţi suedezilor inimioare.

Cea mai comună reprezentare a inimii ca simbol semn al dragostei este cea din figura 6.1. Simbolul se găseşte şi în cultura greacă, aici repezentându-l pe Dionysos, zeul vinului.

Figurile 6.2 si 6.3 sunt variante africane ale simbolului, prima reprezentând întoarcerea iar cea de-a doua durere şi suferinţă.

Printre multele interpretari pe care le poate găsi simbolul se afla: însemn al plăcerii carnale, al penetrării şi pasiunii când este reprezentată străpunsă de o săgeată (figura 6.4), simbol religios Voodoo (figura 6.5 - însemnul zeiţei Erzulie, patroana a dragostei), sau simbolul prieteniei în cultura Irlandeza - Claddagh (figura 6.6). Claddagh este format din 2 mâini apropiate de o inimă, simbolizând prietenia şi o coroană deasupra inimii, simbolizând loialitatea.

În creştinism există 2 reprezentări deosebite ale inimii, de multe ori încurcate de necunoscători. Prima (figura 6.7) este cunoscută sub numele Sacre-Coeur (inimă sacră) şi este cunoscută încă din secolul al şaptesprezecelea, născută din viziunile sorei Maria Margareta. Imaginea simbolizează legătura între uman şi divin conform viziunilor sfintei.

Interesantă este şi legătura cu simbolul sulfului ( vezi V. SIMBOLUL INFINITULUI ), daca ar fi să înlocuim inima cu funda lui Bernoulli. O dovadă ca ştiinţa empirică şi religia se împleteau încă din acea perioadă. O altă inimă caracteristică religiei creştine catolice este Inima Imaculată a Fecioarei Maria ( figura 6.7 ), simbol al durerii şi al suferinţei. Inima este prezentată străpunsă de un pumnal (uneori de 7, ca simbol al celor şapte dureri ale Fecioarei) şi înconjurată de trandafiri şi flori de liliac.

Trei simboluri, reprezentând în aparenţă acelaşi lucru: Caduceul (figura 7.1) - simbolul zeului grec Hermes (Mercur la romani), ocrotitor al comerţului şi al hoţilor. Caduceul este întruchipat de 2 şerpi încolăciţi în jurul unui toiag ce prezintă în partea superioară 2 aripi.

Simbolul este folosit în mod eronat de anumite instituţii medicale în locul Toiagului lui Asclepios (figura 7.2). Asclepios sau Esculap este zeul medicinei şi este cunoscut ca fiul al lui Apollo. Se spune despre Asclepios că ar fi fost educat în arta vindecării prin medicină de catre centaurul Chiron. Asclepios ar fi fost, conform mitologiei grece, medicul argonauţilor, atât de priceput în arta vindecării încat putea aduce la viaţă morţii.

Se mai spune despre Esculap că avea 3 fiice: Meditrine, Hygeia şi Panacea, simboluri ale medicinei, igienei şi vindecării. De la Hygeia vine cel de-al treilea simbol al medicinei - Pocalul Hygeiei ( figura 7.3 ), simbol al vindecării şi regenerării.

Simbolistica este un domeniu ameţitor. Atâtea informaţii şi atâtea concepte înrădăcinate în noi şi în lumea ce ne înconjoară. Am discutat despre 7 simboluri însă există zeci, poate sute de mii de simboluri uitate, ascunse, abia asteptând să işi spună povestea.